REGAL
—
Cînd muzica era muzică, Bob Dylan cînta şi el, printre alţii. Clişeul spus mai devreme, această sintagmă oarecum naivă şi delăsătoare, mi-o şi mi-l asum cu plăcere. Dar nu am cum să nu mă gîndesc la Allen Ginsberg şi Hunter S. Thompson, spre exemplu, acei bărbaţi cu coaie, care nu acceptau o simplă felaţie, cum fac majoritatea trupelor de aşa-zis rock de astăzi, care cîntă la chitară pentru că le place cum arată şi vor să creadă că au ceva de spus în faţa liceenilor. Read More »
REGAL
—
Nu cred că poporul nostru suferă de o ignoranţă mai mare în alte cazuri cum este acesta - Manic Street Preachers. Motorcycle Emptiness, prima piesă la festivalul de la Romexpo, anul trecut. Părea a nu fi nimeni în jurul lor. Departe de această introducere pe care o voi face ori de cîte ori voi aduce vorba de MSP, trebuie să vorbesc despre album, pentru că acesta e scopul textului.
Mi-a fost frică să-l ascult şi, mai ales, să mă uit pe versuri. ştiam că sînt ale lui Richie, dar mă gîndeam că au fost “ignorate” pînă acum dintr-un motiv anume: “slabe” fiind primul adjectiv care se iţeşte, inofensiv, în mintea mea dezamăgită de acei doi îngeri de pe coperta ultimului lor album. Send Away the Tigers, nu? “The brilliance and intelligence of the lyrics dictated that we had to finally use them.” Să înţeleg, datorită acelui “finally”, că a fost vorba de un simplu cash-in? “Topics include The Grande Odalisque by Ingres, Marlon Brando, Giant Haystacks, celebrity, consumerism and dysmorphia, all reiterating the genius and intellect of Richard James Edwards.” Scuzaţi-mi Wikipedia.
Versurile au fost încropite din colaje, haikuri sau însemnări pe diferite picturi. De aici, diversitatea. JFPL devine, astfel, pentru mine, o lovitură în plin. Nu credeam că aceşti rockeri sociali, care au cîntat imnul unei generaţii (A Design for Life), vor mai fi în stare să spună ceva. (Spre deosebire, iată, de Bob Dylan). Este facil să spun că acei tineri maniaci s-au maturizat şi s-au domolit (lucru pe care l-am observat în general), cînd, de fapt, nu despre asta e vorba. Faptul că au îmbătrînit nu înseamnă absolut nimic. Faptul că anii ‘90 nu sînt anii 00, iarăşi nu înseamnă absolut nimic. Umorul intelectual, imperfecţiunea, epicul de stadion sau pasiunea vehementă încă se citesc pe feţele lor. Dacă Send Away the Tigers a fost albumul unei trupe care se simţea străină de trecutul ei, acest JFPL este opera unei trupe care-l îmbrăţişează armonios, strident şi arhitectural.
RA:HAT
—
Notă: Cronică scrisă pe 23 februarie 2009, după prima ascultare a albumului, şi ţinută la rece pînă azi. Recunosc că, din fericire, nici nu l-am mai ascultat de-atunci, deşi mi-am propus asta de cel puţin 36 de ori.
REBUT
—
România, 2009. Regia şi scenariul: Mircea Daneliuc. Cu Cecilia Barbora, Nicodim Ungureanu, Serghei Mizil, Cornel Palade. Durata: 127′.
Ştiu că am susţinut, nu mai ştiu unde, că nici un om cu coloană vertebrală nu va mai pronunţa/scrie numele acestui regizor, după porcăria supremă cînd cu topul criticilor, dar ce te faci dacă ai un text vechi de-aproape un an care devine brusc actual? Re-publik (e ultima, promit!) cronicheta scrisă la cald, la foarte cald, după avanpremiera de la TIFF, întîmplată la 5 iunie trecut, cronichetă publicată atunci în AperiTIFF şi, pare-se, extrem de prizată, mai ales de cei care preferă să se amuze decît să se îngrozească. Atenţie, e vorba de versiunea originală - Laura a fost atunci nevoită să-mi cenzureze două cuvinte, dar nu-i bai, le veţi afla mai jos, restaurate glorios. Poftă bună! Nu glumesc, aveţi nevoie zdravănă de poftă - acest film înseamnă vizionare obligatorie pentru orice om suficient de isteţ cît să fi fost vreodată preocupat/fascinat de sistemul doctorului Catran şi al profesorului Pană. Read More »
Shameless plug. Self-promotion brouhaha. Spuneţi-i cum vreţi, exact asta e. Dar am avut oareşce responsabilităţi - şi, la noi, odată cu responsabilităţile vine şi puterea. Numa’ întrebaţi-l pe tovarăşu’ Stan. În fine, voiam decât să zic că azi începe festivalul şi că el comportă niscai filme care mi-au plăcut mult şi foarte mult şi că 90% dintre ele se dau doar acum şi apoi “adio, Mario!”, aşa că, dacă tot le-am ales, m-am urnit să-mi expun, pe foarte scurt&cronologic, ideile despre ele (cîteva dintre ele, în orice caz), în speranţa că cei care nu le-au văzut încă, pe căi mai mult sau mai puţin legale, îşi vor mişca fundurile către cinema Studio. Unduind. PS. Programul, cu ore, date, etc, pe http://b-est.ro/index1.php.
Regia Woody Allen, out of competition
Mă rog, ăsta n-are nevoie de recomandări, dar e deschiderea şi nu se face să-l laşi deoparte. Unii s-au amorezat de Vicky, alţii de Cristina, cei mai mulţi de Barcelona - eu unul m-am minunat de tenacitatea cu care senor Woody se ambiţionează să-ţi tragă niscai palme prin spatele paravanului insolit/însorit şi am aplaudat decizia înţeleaptă şi binevenită de a le trimite după ţigări pe cele două americance şi de a sonda savuros cuplul Bardem/Cruz, în secvenţe care sună (arată? se mişcă?) de parcă Almodovar s-ar fi apucat să tragă un remake la Husbands and Wives. Read More »